Proiectul educatv "Copiii străzii"
Aurolacii – un nume ce repugnă
Copii străzii, numiţi aşa pentru că din diferite motive nu au nici un acoperiş unde să se adăpostească, au fost denumiţi cu termenul comun de "aurolaci", nume care repugnă pentru că evocă o realitate de mizerie fizică, de consum de droguri ieftine, de antecedente penale, de analfabetism, de viaţă fară rost, în fine de viaţă la marginea societăţii. Sunt la origine nişte copii ca mulţi alţii care au ajuns pe stradă în mod principal datorită părinţilor care ori au murit, ori sunt în închisoare, ori sunt despărţiţi ori pur şi simplu i-au gonit de acasă pentru că viaţa era mai comodă fără ei. În alte cazuri sunt ei înşişi ce au ales strada pentru că situaţia din familie era de nesuportat sau pentru că nesimţindu-se înţeleşi şi iubiţi au decis să plece de acasă. Marginalizarea constantă, modul de a fi trataţi ca o greutate pentru o societate care - de cele mai multe ori - nu mai are alt criteriu de valoare decât acela al profitului şi al eficienţei, îi aruncă într-o spirală a disperării, al non-sensului vieţii, al inutilităţii celei mai cumplite. Viaţa lor se transformă încet - încet într-o formă de supravieţiure pentru că fiind copii au nevoie nu numai de ceva de mâncare, de îmbrăcăminte şi de un acoperiş ci şi de înţelegere, de afecţiune, de dăruire.
Pentru a descrie un pic situaţia lor am ales mărturia unui tânăr care a luat contact cu aceată realitate, pentru că ne-am gândit nimic nu este mai captivant decât o experienţă personală împărtăşită.
„Pentru prima oară în viaţa mea mi-am dat seama că fiecare dintre noi are un suflet şi multe calităţi pe care şi le arată mai mult sau mai puţin. De multe ori, când mergeam la şcoală sau în oraş şi vedeam aurolaci sau copii ai străzii îi îndepărtam repezindu-i sau chiar înjurându-i.
Prima tangenţă personală cu aceşti copii a fost în iarnă. Era un grup de 7-10 copii cu vârste între 12 şi 22 de ani care trăiau efectiv într-un canal. De atunci mi-am dat seama cum încetul cu încetul, ceva a început să se schimbe în mine. Atunci am văzut că există şi copii care nu trăiesc în case. Nu mi-a venit să cred că într-o încăpere de 2- 3 mp, plină de ţevi şi conducte dorm, mănâncă, se joacă şi vorbesc copii. Prima reacţie pe care o ai în faţa unei astfel de situaţii este să te gândeşti cum îi poţi salva pentru că ţi se pare inadmisibil să continue o astfel de viaţă. Cu timpul am început să-i cunoaştem mai bine, am văzut că dacă îi atingem nu păţim nimic. Am observat că sunt bucuroşi să strângă mâna cuiva care îi consideră oameni normali şi nu-i priveşte ca pe nişte „rebuturi ale societăţii”, sunt comunicativi, pot să glumească şi să râdă. În fond, mulţi dintre aceşti copii sunt normali, fară deficienţe fizice. Totuşi, marele handicap al tuturor acestor copii este AUROLACUL. Substanţa asta (diluant, bronz, acetonă, vopsea) le ţine de foame, de sete, de frig, de dorul poate de o casă, de persoane care să-i iubească.
În oraş sunt cam trei locuri unde stau aurolacii pe care îi cunoaştem noi. Găştile lor nu sunt stabile nici ele; când se ceartă sau nu le mai convin regulile pe care „şeful” le stabileşte, se mută. Mulţi dintre ei sunt copii abandonaţi în cămine care apoi au fugit sau au ajuns la vârsta la care sunt daţi afară. Alţii provin din familii numeroase, cu situaţii materiale precare, cu părinţi beţivi sau care au murit.
Pentru a câştiga bani folosesc tehnica cerşitului sau a furtului; în acest scop unii chiar se mutilează, se taie sau nu vor să fie trataţi de bolile pe care le au şi care, având în vedere mediul unde trăiesc, sunt contactate foarte uşor. Tot datorită acestui mediu în care trăiesc nu prea sunt capabili să muncească într-un loc de muncă permanent. În general, cei cu mai multă „experienţă de canal” sunt mai parşivi, mai şmecheri, cunosc mai multe trucuri şi sunt mai pricepuţi în a îndruga o groază de minciuni pentru a-i impresiona pe cei cu care vorbesc sau pe care-i abordează. În schimb, cei mai mici sunt mai afectaţi de situaţia în care se află; sunt dornici să înveţe să scrie şi să citească. Cu toate acestea, aceşti copii nu sunt irecuperabili şi cu puţină atenţie îţi dai seama că pot dărui multe. Pentru aceasta, o mică atenţie, puţină afecţiune, câteva minute petrecute cu ei şi „puţin din ce cere stomacul” sunt de ajuns pentru a dezvolta o relaţie constructivă pentru ei.
În prima zi de la Vara Împreună ar fi trebuit să fiu cel mai fericit om din lume dar rugându-l pe Vinci [don Venceslau - preotul care se ocupă în mod direct de această realitate] să mă ia cu el unde merge, mă trezesc langă o gură de canal de la gară, unde locuiesc copii ai străzii. Cu o teamă considerabilă am reuşit să mă apropi de ei, să vorbesc şi să-i las să mă îmbrăţişeze chiar. Pe moment nu ştiam unde mă aflu, dar mă gâdeam la « leprosul » atins de Isus şi cu ce fel de ochi îi priveam înainte, de fapt nu prea-i priveam, ci doar simţeam o milă cumplit de dureroasă pentru ei şi mă întrebam DE CE? trebuie să trăiască aşa şi cu ce au greşit faţă de această societate.
Este o experienţă bună întâlnirea cu ei pentru că aşa îmi dau seama cât de bogat sunt şi că trebuie să preţuiesc mai mult anumite lucruri iar în acelaşi timp consider această întâlnire un nou punct de plecare pentru cel cu posibilităţi, adică este dorinţa, o plăcere a oamenilor omenoşi de ai ajuta.”
Proiect “Copiii străzii”
Iniţiativa începerii unui proiect de integrare socială a copiilor străzii a fost luată odată cu cunoaşterea realităţii în care se găsesc aceşti copii. Timp de câţiva ani au existat câteva contacte cu ei, cu ajutoare nesemnificative, dar s-a putut merge mai departe. Faptul că ei au început să vină în mod constant la Oratoriu, să caute prietenia şi ajutorul celor de aici au stimulat pe cei în cauză să se ocupe într-un mod mai concret de ei.
1. PRIMUL CONTACT
În momentul de faţă, sunt peste douăzecişicinci de copii care frecventează în mod regulat Oratoriul, cu inevitabilele probleme pe care le poartă cu ei: drogurile, mirosul urât, modul lor de a se comporta. Ne învită frecvent să îi vizităm în „hotelul” lor. În mod normal, nu cer mult, doar indispensabilul, fiind conştienţi că sunt fiii nimănui. Cu răbdare, cu blândeţe şi cu iubire se reuşeşte o apropiere de ei şi de lumea lor, care este un prim pas pentru a-i atrage într-o prietenie constructivă.
Redăm în continuare o schemă de proiect pentru a sintetiza conceptul mai amplu de ajutorare a acestor tineri.
2. PROIECTUL
a. Apropierea
- personal, prin intermediul operatorilor salezieni şi voluntari: contactul uman
- în cadrul Oratoriului, cu salezienii şi animatorii: jocul şi altele
- întâlnire cu psiholog şi medic: pentru a se înţelege şi a se reface cu încredere
b. Primire cotidiană
- igiena personală: posibilitatea de a se spăla, de a-şi trata rănile şi bolile precum cele de piele, păduchii...
- hrana cotidiană: o masă caldă pe zi rezervată lor
- spălatul şi schimbatul hainelor şi o mică garderobă care să îi facă un pic mai asemănători cu ceilalţi copii
c. Ospitalitate completă
- mici case cu 5/6 paturi, autonome, cu toate serviciile: bucătărie, spălătorie... cu asistenţă completă a unor operatori profesionişti
- program terapeutic medico-psihologic pentru recuperare
d. Introducerea în viaţa socială
- participarea la cursuri de alfabetizare deja existente în cadrul Oratoriului: învăţarea cititului şi a scrisului şi a noţiunilor vieţii sociale
- o eventuală introducere în şcoli normale pentru un titlu clasic
- introducerea în cursuri de formare profesională
- introducerea în modul de a lucra cu asistenţă până a ajunge la propria autonomie
- introducerea într-un context mai vast de relaţii sociale, fie în interiorul Oratoriului fie în activităţile sociale exterioare
e. Autonomia completă
- o dată ajunsă la o certă autonomie personală şi profesională, se oferă un ajutor pentru a se realiza introducerea în lumea socială: casa, loc de muncă, etc.
3. REALIZAREA
a. Operatorii
- salezienii sunt primii responsabili în mod direct de întregul proiect
- psiholog, medic, infirmier, asistent social... cu program redus
- laici (un consilier de la primărie, un avocat, câţiva profesori de şcoală, câţiva voluntari italieni şi români...)
- personal de asistenţă şi educaţie, pregătit în mod profesional, cu program lung
- tineri animatori ai Oratoriului
- personal auxiliar pentru curăţenie, bucătărie, întreţinere, cu program lung
b. Instrumentele
- primire diurnă: este necesară o casă cu un etaj, cu un birou pentru întâlniri, ambulatoriu medical, unităţi sanitare (băi cu duşuri pentru prima spălare), magazie, sală de mese, spălătorie şi garderobă, centrală termică.
- primire nocturnă: se prevăd nu mai mult de trei case pentru a găzdui 5/6 persoane fiecare. Fiecare casă, construită cu un etaj prevede:
- la parter: unităţi sanitare, spălătorie, garderobă, bucătărie, magazie, sala de mese şi centrala termică
- la primul etaj: trei camere cu două paturi, baie, cameră de asistenţă cu baie.
4. ÎN PREZENT
S-a realizat centrul de zi şi de primă primire în care sunt primiţi zilnic între 15 şi 25 de copii cărora li se oferă posibilitatea de a se spăla, de a se schimba de hainele murdare, de a mânca şi de a fi îngrijiţi din punct de vedere medical de o asistentă medicală.
S-au realizat şi două module familiare, unul pentru băieţi, cumpărând o casă veche şi renovând-o în întregime şi unul pentru fete, construit pe un teren cumpărat.
Fiecare modul are capacitatea de şase copii, plus asistentul. În jurul caselor s-au pastrat grădinile care sunt întreţinute în parte de copii putând astfel contribui şi ei la autoîntreţinerea lor. În prezent sunt 7 copii în modulele familiare, 3 băieţi şi 4 fete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu