După vizitele la Chitila şi la Casa Soarelui, după întâlnirea cu fetele cu hiv şi ieşitul la îngheţată, credeam că emoţional şi sufleteşte sunt călită. Cu mare bucurie vă spun că mă înşelam.
Sâmbătă pe 15 august, de sfântă Mărie, ne-am pus la drum ca să ajungem la copiii din Valea Plopului. Am fost foarte fericită că au venit cu mine şi să mă ajute, dar mai ales de drag, Monica şi Liviu cu dubiţa pe care am umplut-o până la refuz, în maşinuţa mea Mary VV, Dan Şelaru şi drăgălaşa lor Ioana, cu maşina ei plină vârf Mariana aka Cruella De Ville şi căţelul Mura, în maşina lor, de asemenea plină, Cristi şi Laura, cu minunaţii lor gemeni Gruia şi Vlăduţ. În nici 2 ore, pe un drum relativ liber, am ajuns. Sunt cele două sate, Valea Plopului şi Valea Screzii, unde copiii stau la familii, şi tabăra Valea Plopului, unde în timp s-au ridicat câteva case, din donaţii şi acolo stau copii alături de mămici şi îngrijitori. Noi ne-am dus direct în tabără, unde ne-am întâlnit cu doamna Tatiana Samoilă, directoarea Asociaţiei.
Asociaţia Pro Vita a fost pornită la iniţiativa părintelui Tănase, în 1993. La ora actuală, numărul total de asistaţi este de 261 de persoane. Cine sunt ei? Copii rezultaţi în urma renunţării la avort şi lăsaţi în îngrijire asociaţiei, pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp; copii din familii cu mari probleme sociale, aduşi de părinţi pentru o perioadă; copii abandonaţi în spitale, cu deficienţe, în curs de recuperare prin plasarea în mediu familial; copii ai străzii, recuperaţi şi în curs de reintegrare; tineri alungaţi din orfelinate după împlinirea a 18 ani; gravide sau mame alungate de familiile lor şi ocrotite până la rezolvarea situaţiei personale.
Când am ajuns noi, în tabără erau 109 suflete, după cum ni s-a spus. Restul erau în sat, la familii. Cei mai mici erau ori la masă, ori la nani, aşa că nu i-am deranjat. Cei mari ne-au ajutat să descărcăm bagajele. Haine, încălţări, două pătuţuri de la gemeni, un leagăn, jucării, detergent, clor, pampers, şampon, săpun, pastă şi periuţe, becuri, chibrite, spirt, vată, conserve de pateu, lapte praf, bulion, vegeta, bomboane, napolitane. Ne-au primit cu bucurie, cu drag, cu zâmbete. Fireşti, naturali, demni. Copii şi tineri frumoşi. Roxana are 19 ani şi e în tabără de 15. Ea “creşte copii”, după cum mi-a spus. De 1 an de zile era acolo şi o altă fată, de 19 ani, cu o superbă fetiţă de 8 luni în braţe. Abandonată de familie, a găsit adăpost şi iubire aici. Am cunoscut-o şi pe Ana Maria. O superbitate cu ochi albaştri, din Mangalia, însărcinată în 6 luni jumate. Tatăl a refuzat să-şi asume responsabilitatea, părinţii au alungat-o pentru că i-a făcut de ruşine. Profesoara de geografie (pentru că era la liceu) a adus-o în Tabără, unde a găsit o casă. Mi-a făcut minunata onoare de a accepta ca eu să fiu naşa puiului din burtica ei. Când i-am spus că mă cheamă Lia Mihaela, mi-a răspuns “asta nu-i întâmplare, eu vreau să-i pun numele copilului Mihai sau Mihaela“. Aşa că prin decembrie-ianuarie, mă duc să-mi botez finul sau finuţa. M-a impresionat la fata asta siguranţa cu care mi-a spus că la anul, la vară, îşi va lua bac-ul, îşi va găsi de muncă şi îi va asigura copilului ei o viaţă frumoasă.
Aceşti oameni minunaţi, coordonaţi cu blândeţe de Tatiana Samoilă, nu s-au plâns de nimic. Fiecare ştie ce are de făcut. Toţi, de la cel mai mic, la cel mai mare, stau cu spatele drept şi se uită curat în ochii tăi. Ne-au invitat la masă şi nu au acceptat refuzul nostru sub nicio formă. Am mâncat o minunată supă cu găluşte, apoi varză călită cu pui şi mămăligă. Ba am avut şi desert, prăjiturele cu gem. În bucătărie se făceau sarmale. Vreo mie. A doua zi era nuntă mare. Una din fetele din tabără se căsătorea cu un băiat din sat şi se aşezau la casa lor. În ultimii ani mai multe fete din tabără s-au căsătorit în sat, au casa lor, copii, familia lor. Şi iau de suflet copii abandonaţi.
Părintele Tănase era la Văleni, dar am reuşit să stau de vorbă cu preotul taberei. Care mi-a spus că e nevoie de de toate acolo. Haine, mâncare, aparatură electronică, mobilă, lapte praf, materiale de construcţie. De toate. Dar mi-a mai spus ceva preotul. Că fiecare dintre cei care au donat acum câte ceva ar fi bine să vină să vadă cu ochii şi sufletul lor pe cine ajută. Adevărul e că ce se întâmplă la Valea Plopului este un miracol. De viaţă, de iubire, de demnitate, de suflet, de bunătate.
După ce s-a oprit ploaia care ne-a ţinut mai mult în casă, ne-am pupat, ne-am luat rămas bun, cu promisiunea că vom reveni cât de curând. Eu nu voi uita curând strânsura de mână a Roxanei, ochii albaştri ai Anei Maria, chicoteala copiilor, zâmbetul Tatianei. Deja mă gândesc la trusoul finuţului. Şi la viitorul drum la ei. Poate data viitoare veniţi şi voi cu mine.
Am plecat de acolo cu sufletul plin, un om mai bun şi mai recunoscător, mai conştientă de viaţa mea fără grji reale. Ăl Bătrân ne zâmbea din cer, din curcubeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu